joi, 12 ianuarie 2012

Alzheimer - blestem sau mantuire?...

Cu profund respect si consideratie pentru soacra mea, aflata in stadiu avansat al bolii Alzheimer


Alzheimer – blestem sau mântuire?...

Trăieşte Omul linistit în casa lui cea trainica, protectoare şi liniştită.
Şi-a construit-o pe malul unui lac frumos, întins si adânc la mijloc, pe un teren sigur, pe o fundaţie solidă şi a folosit cele mai bune materiale.
Se bucură de confortul casei şi nici nu işi dă seama că atât el cât şi casa îmbătrânesc încet, încet.
Pe el îl mai doare una, alta, îi scade puterea, începe să uite, iar casa se învecheşte, mai plouă prin acoperiş, se mai strâmbă un perete, mai miroase a mucegai… Ce mai, ca la bătrâneţe…
Şi nici nu bagă Omul de seamă când casa lui cea frumoasă începe să se dărâme.
Cade întâi acoperişul, se înclină tavanul, se prăbuşesc pereţii, numai podeaua mai rămâne prinsă pe fundaţie.
Numai că şi aceasta se desprinde şi începe să alunece încet-încet pe povârnişul către lac.
Alunecarea continuă câţiva ani şi, din păcate, nu se opreşte nici când podeaua de scânduri ajunge la marginea apei, astfel că, Omul, se trezeşte de o dată că podeaua lui cea statornică a ajuns acum să plutească pe apa lacului.
Pământul, cu stabilitatea lui, cu trecutul lui, a rămas undeva în urmă. Se mai văd doar câteva pietre pe fundul lacului, nu mult timp însă, căci apa se adânceşte şi se tulbură.
Şi atunci, Omul vede doar de jur împrejur şi, atât cât podeaua devenită plută îi permite să se ridice, mai vede şi un pic din orizont.
Încă e bine, numai că pluta din lemn începe să-şi piardă scândurile una câte una şi Omul ajunge la un moment dat să plutească singur, să nu mai aibă nici un sprijin, nici un reper şi nici un punct sigur, stabil, pe care să se sprijine pentru a se ridica şi a scruta orizontul. Nu mai vede uscatul, nu mai are trecutul cu amintirile lui, nu mai poate scruta orizontul pentru a citi viitorul iar prezentul s-a redus la dimensiunile unui punct. Nici măcar timpul nu mai are pentru el valoare. Trăieste doar acum şi aici. Omul este el cu sine însuşi, ca o frunză pe un ocean, ca un punct material într-o imensitate spaţială. Nu mai are speranţe, nu mai are griji, nu mai are dureri …
Omule, greu ai fost blestemat!...
Sau poate, aceasta e mântuirea?...